In iarna anului 1992,
la 24 februarie, cand albul nefiresc al iernilor dornene se asternuse
peste oras, in prezenta a numeroase personalitati ale orasului, dar si
a unor invitati de marca, a avut loc festivitatea de dezvelire a placii
memoriale "Ion Luca", placa pe care stau incrustate, pentru
eternitate:
"Din cele 40 de piese ale mele, majoritatea le-am scris aici".
Ion Luca
Domnul Valeriu Anania, vadit emotionat de reintilnirea cu locurile in
care a petrecut clipe de neuitat in compania lui Ion Luca, a tinut sa
precizeze, in calitatea sa de memnbru al Uniunii Scriitorilor Romani:
"Ion Luca este unul dintre marii scriitori ai literaturii romane,
nu un scriitoras oarecare de cvare ne aducem aminte pentru ca I-am fost
prieteni; despre el se va vorbi si se va scrie atunci cand va iesi complet
la suprafata si sper ca, impreuna cu dornenii, impreuna cu sucevenii,
cu romascanii si cu bacauanii, sa punem mana de la mana pentru a reda,
a restitui culturii romanesti pe acest mare scriitor care a murit aproape
necunoscut, care nu si-a vazut jucate decat foarte putine din piesele
sale, dar care a lasat literaturii peste 4o de piese de teatru, unele
publicate, altele pastrate cu sfintenie la arhiva "ION LUCA"
din Suceava."
Dupa ce a punctat cateva momente semnificative legate de prietenia sa
cu Ion Luca, momemnte surprinse in volumul de amintiri "Rotonda plopilor
aprinsi", si-a exprimat indignarea cu privire la nedreptatea pe care
I-au facut-o comunistii dramaturgului Ion Luca:"nici macar nu l-au
injurat, ci pur si simplu au jurat sa-l ingroape cu tot cu opera in uitare."
S-a nascut la Roman in anul 1894, la 7 decembrie, intr-o familie de oameni
asezati si gospodari; tatal - Emanoil, de profesie croitor, mama - Emilia
- casnica ocupandu-se de cresterea si educatia copiilor Melania si Ion.
Chiar in anul in care copiii au varste scolare, Regimentul in care lucra
Emanoil Luca se transfera la Bacau, familia mutandu-se si ea. Dupa terminarea
liceului Ferdinand, urmeaza cursurile Seminarului "Veniamin Costache"
din Iasi.
Fire introvertita, avea tendinta, inca de timpuriu, de a-si forma idei
proprii care, in parte, se indepartau de realitate. Era considerat un
solitar, lumea creata de el, lumea sa, ramanand adesea straina celor din
jur. A reusit, intr-un timp relativ scurt, sa asimileze vaste cunostinte
literare, filozofice; invatase a stapani la perfectie limbi straine ca:
latina, greaca, ebraica, franceza, engleza, germana, spaniola, rusa, italiana.
L-a avut ca profesor pe Iorgu Iordan la Seminarul de la Iasi. Renunta
la studiile teologice si se inscrie, la inceput la Facultatea de Drept,
dar apoi, in paralel, audiaza si cursurile Facultatii de Filosofie si
Teologie; urmeaza cursurile Institutului Balcanic di Bucuresti (unde preda
Nicolae Iorga).
Primul razboi mondial ii intrerupe temporar studiile ca si pregatirile
pentru sustinerea examenelor de doctorat. In anul 1919 este demobilizat
si se stabileste la Bacau, casatorindu-se cu fiica unui preot, el insusi
ocupand un post de diacon, de unde a demisionat dupa doi ani si jumatate.
In anul 1920 isi ia doctoratul in filosofie si teologie, iar in 1921 doctoratul
in drept, ambele cu "magna cum laudae".
Din 1922 se hotaraste sa se dedice carierei didactice, profesorul completandu-se
armonios cu omul justitiei.
La alegerile din anul 1926, spre stupefactia celor cunoscuti, candideaza
la alegerile parlamentare si este deputat din partea circumscriptiei electorale
a orasului Braila; renunta insa dupa un an si jumatate, se intoarce la
Bacau si se inscrie in baroul avocatilor. Ca avocat a pledat in cateva
procese dificile, dar nici cariera juridica nu-i satisface aspiratiile
si se dedica scrisului. Obtine o bursa de studii in domeniul bibliotecilor
si calatoreste prin Austria, Franta, Germania, Italia si Ungaria.
In aprilie 1934, Ion Luca primeste premiul Societatii Scriitorilor Romani
in valoare de 100000 de lei pentru piesa "IUDA DIN CARIOT",
piesa reprezentata in acelasi an la Teatrul National din Bucuresti, in
regia lui Ion Sahighian si scenografia lui Traian Cornescu.
In anul 1940 I se acorda premiul Teatrului National, tot in valoare de
100000 de lei pentru piesa "FEMEIA CEZARULUI", pusa in scena
de acelasi regizor, costumele si decorul fiind semnate de Traian Cornescu.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial se afla la Bucuresti, apoi
la Craiova. Revine la Bacau in anul 1948 si preda limba romana la o scoala
generala.
In Bacau, pe strada Bradului nr.2 (azi Ion Luca} poate fi vazuta casuta
joasa, ca de tara, cu o fereastra spre strada, pitita in spatele unor
case mari, aratoase si imprejmuita cu un gard la fel de vechi ca si casa
acoperita cu tabla. Casa a fost locuita de fiica sa Elena Cartas, de la
care s-a putut afla ca cel mai bun prieten al lui Ion Luca a fost Valeriu
Anania care il vizita la Vatra Dornei, iar la Bacau il vizita profesorul
de limba germana Alfred Klug, cel care i-a tradus in limba germana piesele:
"EUDOXIA" si "FEMEIA, FIICA BARBATULUI", tiparita
la Bacau in anul 1939.
In anul 1953 se retrage, fara familie, la Vatra Dornei, stabilindu-se
intr-o casa de stat situata in zona cea mai pitoreasca a orasului, unde
spera sa-si poata continua opera dramatica si unde va ramane pana la capatul
vietii. Ultimul episod al carierei sale didactice se va consuma tot la
Vatra Dornei intre anii 1952-1955, fiind titularul catedrei de limba rusa
la Scoala Generala Nr.1.
Cele mai multe detalii legate, mai ales, de temperamentul, de caracterul
acestui dramaturg, au fost inserate de parintele si scriitorul Valeriu
Anania in volumul "ROTONDA PLOPILOR APRINSI", volum in care
amintirile se opresc la nume ca: T.Arghezi, G.Galaction, A.Holban, L.Blaga,
M.Preda, V.Voiculescu si Iona Luca.
"Nu cred ca de multe ori in viata, dupa ce am citit opera unui autor
in viata,
(spunea Valeriu Anania) mi-am propus ca, neaparat, sa-l si cunosc…
Inca de adolescent, impatimit de teatru, fugisem din internat, seara,
peste gard, sa vad
"Femeia Cezarului" la Teatrul National din Bucuresti, cu Marioara
Zimniceanu in rolul principal, sub directia de scena a lui Ion Sahighian."
Dupa parerea lui V.Anania, "Femeia Cezarului" era unul din cele
mai puternice spectacole, pe langa care piesele, pe atunci de mare succes,
ale lui Sorbul si Kiritescu i se pareau "productii de divertisment".
In anii urmatori, atras de teatrul lui Luca, ii va citi toate piesele
tiparite, asa incat acesta avea sa devina autorul sau preferat, iar piesele
sale modele de urmat, idealuri de atins.
Intalnirea sa cu I.Luca s-a produs in anul 1946, cand, invitat de Eugenia
Muresan, urma sa stea la ei cateva zile.
La 4o de ani, cand si-a descoperit vocatia pentru dramaturgie, Ion Luca
cu doua doctorate "magna cum laudae", avea sa paraseasca totul
- baroul, catedra, altarul si chiar familia pentru a deveni scriitor.
Sunt inclinata sa consider ca Ion Luca poate fi inclus in randul personali-
tatilor hiperperseverente. Conflictele din viata sa sunt frecvente, se
observa firea artagoasa, pretinde sa I se dea intotdeauna dreptate; in
nazuinta sa ambitioasa de a fi recunoscut ca mare dramaturg, avand constiinta
propriei valori, este deseori brutal si lipsit de simtul masurii, lucru
care va conduce, in final, la izolarea acestuia fiind parasit de familie
si de prieteni.
Ambitiile si lupta lui Ion Luca nu se indreapta in directii diverse, el
are o singura preocupare - dramaturgia. Astfel se poate explica afirmatia
lui Valeriu Anania: "Maestre, nu stiu cati dusmani are opera dumitale,
dar in autorul ei, sigur, are unul, poate ca pe cel mai mare."
In perioada 1951-1955 cei doi devin foarte buni prieteni. Situatia familiala
era obscura, vorbea rar despre familia sa si cu multa zgarcenie. Fara
sa fie divortat, era - practic - separat de sotie si de cele doua fiice,
care ramasesera la Bacau si pe care, in aproape un deceniu de cand se
stiau, Valeriu Anania nu le-a vazut niciodata.
De la "NAFRAMA IUBITEI" incoace, nu i s-a mai jucat nimic. Uniunea
Scriitorilor nu a hotarat sa-I acorde o pensie, ci doar un ajutor banesc
lunar; traia intr-o permanenta stare de nesiguranta si anxietate, adaugata
nevrozelor sale cronice. Ducea o viata cumpatata: nu bea, nu era fumator,
manca si dormea foarte putin. Pleca dimineata in oras, cu sperante noi,
se intorcea seara deprimat si deznadajduit. Isi cheltuia vremea, cand
mergea la Bucuresti, batand si asteptand pe la usi, alergand de la un
teatru la altul si de la un minister la celalalt, in nadejdea, vesnic
spulberata, ca i se va face vreo propunere si ca va iesi deasupra nevoilor.
Incepuse sa devina neglijent, se alarma usor, lua totul in serios, tragea
concluzii grave din fleacuri si parea vesnic preocupat de tragismul destinului
sau. Personalitatea lui Ion Luca era pur si simplu devorata de un orgoliu
radical, care insemna, inainte de toate, supraevaluarea propriului geniu
si apoi negarea totala a altor valori: "Eu sunt cel mai mare dramaturg
al Romaniei", era expresia cea mai concesiva, dar adevarata lui convingere
era ca el este singurul dramaturg al Romaniei, ceilalti fiind doar niste
impostori.
Multe din cunostinte l-au parasit, l-au ocolit, putinii sai prieteni au
ramas cei care au reusit sa-l cunoasca cu adevarat si sa nu ia in serios
penibilele sale afirmatii reusind sa le repudieze doar cu cateva replici
ironice.
Si prietenia cu Anania s-a destramat din considerente asemanatoare. Desi
Valeriu Anania cultiva fata de I.Luca o oarecare forma de a-l mebaja fara
a-l mai atrage in polemici, totusi ziua fatala avea sa se intample in
decembrie, 1955, la Valeriu Anania acasa, deci la Bucuresti cand, dupa
o discutie referitoare la facatorii de piese pe care I.Luca I-a casapit
fara mila (Alecsandri, Caragiale, Delavrancea, Davilla, Sebastian si,
bineinteles Eftimiu si Baranga) conchizand cu o sentinta de arhanghel:
"Indiscutabil sunt cel mai mare dramaturg al Romaniei !"
Greseala lui Anania a fost aceea de a replica, gandindu-se, desigur, la
o gluma buna:
"-Asta e foarte adevarat maestre, singura dumitale nesansa este aceea
de a fi contemporan cu mine!…"
Uitase, se pare, V.Anania ca I.Luca era total lipsit de simtul umorului
si, asa cum afirma el insusi: "Daca as fi stiut ca acestea erau sa
fie ultimele mele cuvinte rostite in fata lui I.Luca, mi-as fi retezat
limba cu dintii inainte de a le fi dat drumul." Reactia lui I.Luca
a fost din cele mai neasteptate: si-a pus imediat caciula si paltonul
si a iesit, fara sa spuna nici un cuvant. Zadarnice au fost incercarile
lui Anania, toate scuzele si scrisoarea plina de umilinta. I.Luca nu l-a
iertat niciodata.
In ultima parte a vietii sale a dus-o foarte greu. A fosat ingrijit de
o calugarita de la Varatec pana la moarte.
Despre saracia in care traia, jurnalistul Traian Filip intr-un articol
din revista "Magazin", din octombrie 1969, intitulat "In
sihastria dramaturgului I.Luca", nota:
"Am trecut de curand prin Vatra Dornei si am urcat pe strada Parcului,
spre vila in care I.Luca isi duce viata discret, statornic, intr-o deplina
sihastrie; I.Luca este facut din cel mai dur aliaj. E surprinzatoare,
aproape ilarianta, capacitatea acestui om de a strabate atat de usor prin
toata gama sentimentelor. Soaptele ii tremura pe buze, mania ii inclesteaza
dintii, ochii ii ies albi din bolta arcadelor sau se ascund in intunericul
pleoapei, in vreme ce sprancenele-i groase, grele, sun ca niste fapturi
vii, sepuind pe soclul fruntii…
Critici literari de prestigiu au incercat sa-l defineasca pe I.Luca prin
comparatie cu Bernard Shaw si Eugen O'Neill."
Si insemnarile lui Aurel Leon din volumul "Umbre" merita a fi
consemnate:
"Omul e batran, dar mai ales trudit. Il sustine o femeie ajungand
cu crestetul pana la subsuoara uriasului. Asa cum merge pe coridor, pare
un stejar aplecat de furtuna peste vreun carpen mladiu, care se incovoaie
ca sa nu se rupa… Are o voce puternica de om care a cantat in vremea
lui, o voce pe care
si-o asculta vibrand in camera redactiei. Nu intelege de ce nu I se publica
vreun fragment de piesa. Retras la Vatra Dornei, in sihastria albastra,
el scrie. Aproape nu mai vede, e bolnav, dar scrie. Inchega conflicte
dramatice mai mult mintal, cred ca le poarta cu el in plimbarile lui solitare
prin parcul cu veverite imblanzite, vede cum vor fi montate pe scene si
poate e fericit. De aceea lupta pentru ele spre a ferici si pe semenii
sai."
"Pe vremuri, continua Aurel Leon, autorul nu era jucat ani in sir,
dar nu-si pierdea rabdarea, avea timp sa astepte. Acum nu mai are. A fost
montat in ultimii ani sporadic, ici, colo. De aceea a coborat in Dorne,
sa se stie ca n-a murit, ca e zdravan si a mai scris cateva piese. L-a
jucat Iasul, Bacaul, Barladul, e adevarat, dar prea putin fata de cate
stau in manuscris si pe care le ofera cu inima larga. Nu are nici o pretentie.
Sihastrii traiesc aproape din nimic, le sunt de ajuns visele. Atunci?
Exista prea multa dramaturgie originala? I.Luca e un depasit? De ce e
ignorat? E clar ca aceasta uitare il doare mai mult decat toate metehnele
trupesti."
"-Eh! Trupul, starv, mai oameni buni, spunea cu tristete autorul,
isi incheie socotelile cu toate cele savarsite in viata si uitate. Dar
spiritul? El creeaza in afara de timp si uzura. Ce savarseste el ramane,
nu? Cum adica, din ce-a mazgalit robul lui Dumnezeu, Ion Luca, nu ramane
nimic, nimic bre?"
"Face cu mana a lehamite. Iese razand, sprijinit in secretara cocosata
de greutatea stejarului. Un ras dureros se tot duce de-a lungul coridorului
redactional ca un Lear care vrea sa-si vada fetele regine si pe el mergand
fericit la curtea fiecareia. Si s-a tot dus pana in Dorne. "
In dimineata zilei de 30 ianuarie 1972, in casa de la nr.37, strada Parcului,
Vatra Dornei, se stingea din viata, dupa o lunga si grea suferinta, cel
care a avut convingerea ca si-a indeplinit menirea - dramaturgul Ion Luca.
Presa, prin cateva scurte articole, semnalase moartea autorului. Spre
exemplu, in "Romania literara" nr.6 din 3.II.1972, Valeriu Rapeanu
scria:
"A murit, dupa cum ne-au anuntat ziarele de marti dimineata, Ion
Luca, dramaturgul fecund, din cale afara de fecund, care traia de ani
si ani de zile la Vatra Dornei, de unde aparea din cand in cand la Bucuresti
batand la usile editurilor si teatrelor care nu i s-au aratat prea generoase.
Cati ni-l amintim (si cred ca suntem foarte putini) avem imaginea unui
munte de om stand parca de o vesnicie in salile de asteptare ale birourilor
directoriale fara sa se plictiseasca, plictisind insa pe toti cu insistentele
sale, fara sa dea semne de nerabdare. Parea fericit sa astepte. Asa l-am
cunoscut prin anii 1963 cand alcatuiam prefata primei sale editii, ce
a insemnat, de fapt, reaparitia sa publica dupa ani de nedreapta absenta,
pentru care omul n-a fost in nici un fel vinovat… A scris mult,
excesiv de mult, si din pricina izolarii in care a trait nu mai avea nici
un fel de spirit critic, nutrind un soi de narcisism care il facea sa
fie greu de suportat ca om si mai toti sa se fereasca de dansul.
Din tot ce a scris, putin are sa ramana, dar cateva piese nu trebuie in
nici un caz sa intre in negura uitarii. Acum, cand nu mai este, cand o
viata macinata uneori fara sens s-a incheiat, sa indreptam un gand catre
omul ce s-a dedicat numai scrisului, si putinul care a ramas sa facem
sa aiba o soarta mai buna. Atunci vom cunoaste si locul pe care-l ocupa
cu adevarat in istoria dramaturgiei noastre, iar lungile asteptari ale
vietii lui nu vor fi, poate, si ele eternitatii."
Dupa 30 de ani, V.Anania, inainte de a scrie capitolul inchinat lui Ion
Luca din volumul sau de amintiri "Rotonda plopilor aprinsi",
a fost anume la Vatra Dornei si a vazut mormantul lui I.Luca
"inghesuit in cimitir, fara o floare, fara lacrima unei lumanari,
cu piatra inca neispravita. Am revazut vilisoara in care a locuit, pe
strada Parcului, si nu am aflat in ea o casa memoriala. Am colindat parcul,
vastul ,frumosul parc al bailor si am descoperit in el statuile lui G.Enescu,
C.Porumbescu, M.Kogalniceanu, C.Negri, I.L.Caragiale, dar nu am dat peste
un bust al lui I.Luca. Nici in Bacau nu e unul. Il caut pe I.Luca pretutindeni
si nu-l gasesc decat in amaratele mele amintiri."
Localnicii care l-au cunoscut cat de cat pe acest vajnic barbat cu chipul
cioplit din granitul muntelui isi reamintesc de acest "popa ciudat"
ca fiind un amestec straniu de blandete si asprime, uneori chiar certaret
si irascibil, dar cu mare dragoste pentru copii, de care nu uita niciodata,
cand se intorcea de la Bucuresti, sa le aduca multe dulciuri.
Cele mai alese sentimente le-a pastrat insa parintele Varlan (fie-i tarana
usoara) care, la 90 de ani cati avea cand am stat de vorba despre I.Luca,
m-a delectat cu momente retrospective legate de stransa si frumoasa lor
prietenie. M-a asigurat ca a fost printre putinii care l-au inteles si
l-au apreciat cu adevarat. A reprosat adesea chiar si subiectivismul aprecierilor
lui V.Anania, nici prefata lui V.Rapeanu nu i s-a parut suficient de obiectiva.
Ceilalti care l-au cunoscut si-l amintesc fie ca profesor, in perioada
scurtei sale cariere didactice la Vatra Dornei, fie din intalnirile cu
elevii liceului din oras, prilej cu care acesta le citea cu mare pasiune
din creatiile sale.
Si acum, dupa atatia ani de la moartea lui, cand autorul nu mai poate
fi dusmanul propriei sale opere, I.Luca e inca un necunoscut. Se pare
ca stigmatul de care s-a temut toata viata il urmareste si dupa moarte,
prin perpetuarea prejudecatilor sau poate doar a indiferentei.
Piese ca: "Rachierita"," Evdochia", "Naframa
iubitei", "Femeia Cezarului", "Icarii de pe Arges",
"Amon-Ra", "Alb si negru", "Cele patru Marii",
"Morisca", "Salba reginei", etc, pot fi oricand puse
in scena de marile teatre romanesti si nutresc speranta ca impreuna vom
reusi sa-l cinstim asa cum se cuvine.
Primii pasi s-au facut. Casa de Cultura a municipiului Vatra Dornei ii
poarta numele, iar Liceul Teoretic de asemenea.
O viata - un destin, adunate cu grija in numeroasele pagini ale operelor
sale dramatice - iata, pe scurt, cum poate fi definit Ion Luca. |
|